Nu am mai vorbit de ani şi totuşi îmi pare că a fost ieri ultima noastră conversaţie. Te provoc să îmi spui cuvintele care îmi plac mie. Te ascult şi aud câte un cuvânt care îmi indică cât te-ai schimbat deşi tu eşti în stare să îmi juri că nu. Îmi spui de ciocolată, de felul cum luam eu deciziile şi îmi trimiţi un emoticon. De această dată vorbim prin mesaje şi îmi vine să înjur că nu mă suni.
Deşi spui că eşti la muncă, ştiu sigur că te-ai oprit pentru a-mi răspunde la mesaje. Dă-le naibii de mesaje şi sună-mă! Vocea ta vreau să o aud, nu sunetul de notificate de la telefon. Sună-mă să mă liniştesc. Sună-mă ca să îmi confirm că eşti real şi amintirile mele nu sunt vise plămădite din dorinţe înnăbuşite. Sună-mă, am nevoie să mai aud voce de bărbat ce ştie să mă atingă cu un apropos sexual, dar formulat din cuvinte banale de alţii nu ar fi bănuit nimic.
Şi… mă suni. Vocea ta este cea din vise. Cea care mă incită şi mă enervează. Râsul tău scurt şi prostesc mă calmează, mă duce în timp la amintirile de la Universitate şi Gara de Nord şi Piaţa Operei şi… alo?! Alooo?! Ce s-a întâmplat? Unde i-a dispărut vocea? Mă uit la telefon şi nu se întâmplă nimic. Au fost câteva minute plăcute în care am uitat de kilogramele mele în plus. De ai fi fost mai aproape de mine ar fi dispărut sub aşternuturi odată cu noi. Odată cu pasiunea stârnită. Dar… se pare că atât a fost. Nu ştiu dacă a fost conversaţia întreruptă de sosirea unui şef, de bateria descărcată sau de altă natură. Oare voi aştepta alţi câţiva ani pentru a-i auzi vocea?
Descoperă mai multe la de la sex la dragoste
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
