Moștenirea Mariei(4); În capul meu 19

Privirea lui panicată se destinde când o vede întreagă, dar vrea să ştie motivul lipsei sale. Niciodată nu dispăruse fără urmă. Un mesaj pe un șervețel sau un SMS tot dădea.Bună dimineaţa.

-Trebuie să aflu ceva? Întreabă Călin deschizând larg ușa.
-Da. A murit Mircea. Plec. Am fost chemată la Ploieşti.

Maria intră grăbită în cameră și nici nu se uită la Călin.
-Ai cazare?
-Nu, dar presimt că îmi vei găsi tu şi îmi dai adresa până ajung acolo.
-Numai dacă vrei. Îmi dai impresia că vrei să dispari şi să nu fi deranjată. Ce-i drept mereu se gândea că o poate pierde pe Maria din cauza lui Mircea…
-Nu ştiu ce voi face mai departe dar am un mare hop. După ce elucidez motivul chemării mele la un notar în Ploieşti îţi răspund şi la întrebarea ta. Promit! Sincer, tu ești ultima persoană la care aș putea să mă gândesc acum. Fără supărare Călin.
-Ce vei face cu clienţii tăi în perioada asta?
-Aveam numai o Mut’ah mâine. Îi voi lăsa un mesaj lui Tariq să îi explic de ce nu mă pot ocupa. Restul poate să aştepte, spuse Maria băgând niște pijamale în geanta de călătorie.

Maria termină bagajul în 15 minute şi plecă cu taxiul spre gara din Braşov. În tren sosi şi mesajul cu locaţia cazării şi cu menţiunea că are plătite 3 zile pentru început. Răsuflă ușurată pentru cazarea oferită de Călin. Sincer, nu se mai aștepta la ea având în vedere cum i-a vorbit înainte de plecare. Știa că nu merita asta. Însă mai știa că acest bărbat face numai ceea ce trebuie, când trebuie. Așa era Călin.

Ziua de joi venii repede. Biroul notarului a fost uşor de găsit iar la ora indicată Maria a sosit prima. Defect din trecut când prefera să vadă de la distanţă partenerul de la întâlnire şi apoi să decidă dacă rămâne sau pleacă…

La notar a apărut vocea de la telefon. O duduie pe la vreo 30 de ani cu corp clepsidră împănată şi haine sclipicioase. Apoi soseşte soţia. O prezenţă impunătoare atât ca expresie facială cât şi corpolentă. Cu un păr lung şi roşcat aprins mai că părea vrăjitoare. Maria își aminti o glumă cu vrăjitoare și mai că o bufnea râsul.

Acum chiar se întreba dacă soția purta chiloţi sau nu… Tu-i bancul măsii. Cum să spui că vrăjitoarele nu poartă chiloți pentru a avea aderență mai mare pe mătură?! În fine…

Stăteau toate trei în linie în faţa biroului şi a notarului. Cea mai temperamentală era “vocea”. Nerăbdătoare să afle ce mama naibii putea să le lase Mirciulică celorlalte două. Ştia că pentru ea “va fi bine o perioadă”. Avea şi un loc de muncă. Se uită la Maria şi nu înţelegea făptura din faţa ei. Nu îi vedea atuurile. Se gândea că poate este o “Găină bătrână, ce face supa bună”. Sigur avea un condiment ce îl făcea să nu o mai vadă bine.

,,Vocea,, își mută privirea la soție. “Vrăjitoarea” poate a fost o frumuseţe într-o altă viaţă cu mult înainte să apară copiii. Mai că îi venea să îi spună, mamaie, în gând.

Gândurile “vocii” îi sunt întrerupte de notar.

-Bună ziua doamnelor. Suntem aici pentru a îndeplini ultima dorinţă a decedatului Creangă Ovidiu Mircea. Căsătorit cu doamna Creangă Clemenţa.

Decedatul a lăsat o notă explicativă în acest testament şi începem cu ea:

-” În momentul când scriu aceste rânduri sunt plecat din domiciliul conjugal. Locuiesc cu Mirela în garsoniera ei din Bucureşti. În trecut am avut o relaţie la distanţă cu Maria. Fiecare persoană menţionată mai sus a avut un loc aparte în inima mea. Fiecare este unică şi mi-a oferit ceva ce nici una din celelalte nu puteau. Specific că nu am plecat la vânătoare să caut exact acel ceva unic pe care mi-l ofereau Mirela sau Maria, așa cum nu am căutat-o nici pe Clemența.

Dacă ar fi să fac un clasament al sentimentelor mele, Maria ar fi pe primul lor prin prisma naivităţii ei, Clemenţa pe locul doi prin şcoala vieţii de cuplu, cu bune şi cu rele iar Mirela pe trei. Scuză-mă Mirela, dar ai fost numai pansamentul de moment, Piți a mea pufoasă şi împănată. Poate în alte împrejurări am fi fost prieteni la cataramă.

Acum după ce am făcu prezentările, o să încep să enumăr împărţirea bunurilor mele, după lungi dezbateri atât cu domnul notar, cât şi cu un psiholog clinician. Da, recunosc că am făcut terapie. Nici nu se putea altfel din moment ce aveam 3 persoane importante în inima mea… “

Va urma…