În capul meu 14- Întâlnirea neașteptată

Ochii aceia căprui ar trebui interzişi. Privirea aceea ce parcă spune “a mea, pentru mine” mă lasă fără de puteri. Şi totuşi nu pot să îţi sar în braţe, aşa cum nici tu nu vrei să traversezi autobuzul pentru a venii lângă mine.

Nu ştiu pe unde ai umblat, aşa cum nici tu nu şti dacă am stat în casă sau nu. Până la urmă tu pui sănătate copiilor tăi mai presus de Măria ta.

Ce mă enervează masca. Parcă mă micşorez de la aburul expirat şi masca începe să îmi acopere întreaga făță.

Îmi este frică să clipesc pentru a nu te pierde din vedere. Nu ştiu când cobori din autobuz la fel cum nu ştiu când te voi revedea data viitoare.

Dau să fac semn că aş putea să te sun dar în acel moment văd cum se scoală un copil de pe scaun şi îţi sare în braţe. Este vesel şi zâmbeşte în ciuda pandemiei.

Are zâmbetul tău când îţi spun că îmi eşti suficient fie şi numai 5 minute dacă mă ţi în braţe.

Deja nu mă mai vezi. Nu mai contez. Nu mai exist. Privirea ta spune tot. Eşti cloşca ce îşi ocroteşte puişorul şi nu vrei să aduci în ograda ta cioara vopsită în porumbelul păcii.

Te văd. Te înţeleg. Te admir. Te urăsc. Şi la final tot te iubesc pentru tot ce faci şi ce reprezinţi tu.

Nu-i nimic. Cobor eu şi îţi las în urmă tot spaţiul folosit de mine în autobuz. Cobor eu din această relaţie şi mă voi prezenta la uşa lui Călin. Băiat bun ce poate trece oricând ca om normal. Om serios cu toate ţiglele acasă. Poate meseria de contabil îl face să pară un mic șoarece de bibliotecă şi asta dă o stare de bine şi relaxare celor din jurul lui.

Nu, nu mă împiedic de acest corona. Mă împiedic în singurătatea ultimelor două luni. Duc lipsa lui Tanti Nuți şi ceaiurile cu fetele. Călin este acel pansament pus pe rana unei inimi rănite ce veşnic va pulsa cu o mică pierdere de sânge. De iubire neîmpărtăşită în totalitate. De societate egoistă şi normatoare.

Uite, cobor. Cobor la Staţia Romancierilor. Ce nume potrivit. Uite-l şi pe Călin.

-Călin, aici. Ce faci dragule? Opa, dar de ce tot vine aşa aproape? De ce în public? El nu a auzit de Corona?

-Bună Maria. Ce bine că mai văd şi eu o faţă diferită.

-Diferită? Ce vrei să spui?

-Nu la ce te gândeşti tu. Ai mă fată. Mă refer la faptul că toţi sunt serioşi, panicaţi şi nu se mai apropie nimeni de tine. Simt nevoia să îmbrăţişezi pe cineva. Să ţin de mână. Să împart o bere sau cană de cafea.

Vorbeşte Căline, vorbeşte. Vocea ta mă calmează. Mă hipnotizează şi mă scoate din visările mele. Sunt aici, acum şi te ascult. Sunt pe cale să accept pansamentul în lipsa picăturii de fericire. Mă relaxez, trag aer în piept şi dau să spun…

-Nu, pisi. Te sun! Apoi autobuzul pleacă din staţie iar eu rămân mută, cu gura deschisă şi în transă.

M-a urmărit? A auzit ceva? A ghicit ce doream să fac? Până la urmă sunt două luni de când nu ne-am văzut şi vorbit. Două luni în care el a avut brațele soţiei şi două picioare uşor de crăcănat şi vizitat. Te rog Mircea, lasă-mă să mă pansez. Măcar de pandemie.