Părinţi de gemeni, text întreg

     Cine ne aude, spune că suntem o casă de nebuni, dar noi ne străduim să fim cei mai buni… PĂRINŢI DE GEMENI

Încă este noapte, dar bebe Alin s-a trezit. Îl iau imediat din pătuţ să nu îl trezească pe bebe Denis. Mă aplec să îl pun în pat lângă mine, dar se smuceşte şi îmi dă un cap în nas. Impactul mă năuceşte şi încep să văd puncte, linii, bastonaşe. Cine a spus că vezi stele verzi, probabil se gândea la extratereştrii.
Nu durează mult şi bebe doi se trezeşte. Cu această ocazie, declar începută ziua de azi. După ce aşez cei doi bebei în mijlocul patului, mă aplec la sertarul cu şosete să îmi iau o pereche în picioare. Nu nimeresc o pereche dar apuc 2 bucăţi sigur. Una roz şi una neagră cu dungi, a lu barbate-miu. Nu ştiu ce caută în sertarul meu, dar mă bucur că era acolo şi am putut să o iau. Le încalţ imediat şi dau fuga să îmi fac o cafea cât încă sunt buimaci cei mici. Ce fain este cu cele două şosete. Oare şi al meu soţ poartă acum două diferite?
Revin în cameră la copii. Bebe Alin stă în funduleţ şi gesticulează energic din mânuţe. Bolboroseşte ceva pe limba lui şi pare că se ceartă cu o jucărie zornăitoare. Bebe Denis, pare ofticat şi nu ştie dacă să plângă sau să mârâie. Ar vrea şi el să stea în funduleţ, dar încă nu este pregătit. Oare este greşit să îmi iubesc mai mult un bebe faţă de celălalt? Încă mai am amintiri vagi cu el la Terapie Intensivă. Am făcut tot posibilul să îmi şterg acele amintiri dureroase, când toată lumea îmi spunea să fac bine să mă ridic din pat să îmi văd copiii la Terapie Intensivă. Tonul acela răutăcios şi faptul că erai ignorat de personalul de la salonul bebeilor sunt câteva stări care te fac să îţi iei lumea în cap. Când vezi acea fiinţă micuţă de 2 kilograme cum stă intubată şi conectată la aparate bipăitoare de îţi sare inima la fiecare sunet scos, ţi se scurge toată tăria în călcâie şi simţi cum betonul de sub picioare devine lichid, iar tu devii miiiiiiiiiiică-mică şi te ia cu stare de leşin peste acel incubator obosit de atâtea folosiri.
Încerc să îmi şterg repede acea amintire şi îl iau în braţe pe bebe Denis. Îi dau o sărutare apăsată pe obrăjorul lui atins de dermatită atopică. Încă nu ştiu cu ce se mănâncă la figurat această dermatită, dar încercăm să o tratăm.
Ştiu că nu au voie la televizor, dar în momentul când nu mai găsesc o soluţie să îi potolesc, îi mai dau drumul puţin la desene.

     Nu ştiu cum s-a făcut titirez bebe Alin şi a ajuns cu telecomanda în guriţa. Molfăie de zor la butonul de mutat posturi. Iete că s-a oprit niţel la ştiri. Iar arată o „VIP-a” care a renunţat la sarcină pentru că nu a rămas cu iubi.
Îmi aduce aminte de perioada când am fost internată la Spitalul Judeţean Ilfov. Eram internată de urgenţă şi aveam 16 săptămâni de sarcină. Am fost „cazată” într-un salon cu 4 paturi. Nu mai ştiu dacă mi-au pus perfuzie în acea seară sau a doua zi. Partea cea mai urâtă cât am stat acolo a fost faptul că pe timpul zilei ne trântea efectiv câte o femeie în pat imediat după ce venea de la chiuretaj. Puţin panicată la început pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă, am încercat să intru în vorbă cu acele femei înainte sau după chiuretaj. Marea majoritate nu vroiau copilul. Erau şi câteva minore pe la vreo 15-16 ani aduse de mame sau „soacre”. Nu vă pot descrie cum arată o copilă de 15 ani adusă pe braţe din sala de chiuretaj… Mai era şi tipul de „femeie fatală” de dimensiuni 2 pe 3, amatoare de seminţe prăjite, care nu era la prima intervenţie şi tot vorbea la telefon ca şi cum nu ar da importanţă la ceea ce urma să facă. Şocul de a vedea zilnic 3-4 femei făcând acest lucru, m-a făcut să apreciez şi mai mult sarcina mea, pe care mă chinuiam să o păstrez.

     Eram invidioasă pe mămicile din salonul alăturat care îşi ascultau emoţionate inimioarele bebeilor în fiecare seară. Ai mei erau încă mici. Dacă ar fi să citez pe cineva, aş spune că erau de dimensiunile unui pateu micuţ, de aproximativ 140 de grame fiecare.
Iau telecomanda din guriţa bebelului şi o înlocuiesc cu o jucărie pentru gingiute. Trebuie să le pregătesc fructele acum. Mă grăbesc în bucătărie să pisez mărul fiert şi biscuiţii cu blenderul. Urmează partea în care trebuie să fac faţă la două guriţe care vor cere mâncărică. Sau dacă au toane, să plimb linguriţa în aşa fel încât să devină interesantă iar merişorul să îl pape. Nu ştiu dacă mă credeţi, dar sunt zile în care înjur de toate neamurile care nu mă ajută deloc cu copiii. Momentele meselor în scăunelul bebeilor sunt obositoare şi stresante. La final am doi purceluşi ce ajung să lingă efectiv măsuţa murdărită cu mâncărica ce a fost cândva în castronel.

Altă zi, altă provocare

Somnul, un obicei sănătos pentru mulţi, pentru mine este un motiv de chin, la puterea a două. Indiferent cât de mult mi-l doresc, bebeii sau treburile casnice mi-l fură cu neruşinare. Hai bine, nu bebeii pentru că ei nu fac nimic intenţionat acum. Sau fac?! Prefer să cred că sunt doi îngeraşi care încă nu ştiu să comunice. Dar treburile casnice, cu siguranţă nu se fac singure. Vorba aceea, vase poţi lăsa nespălate până ajungi să le foloseşti pe toate, dar dacă nu ai mâncare, ce faci? Nu poţi să iei şi tu un biberon şi să papi NAN 2 cu bebeii.
Pe timpul zilei, indiferent când vine Nepotul lui Moş Ene pe la genele copiilor, stă atât de puţin, încât mai rău mă oboseşte pe mine decât îi odihneşte pe ei. Şi când spun Nepotul lui Moş Ene, mă refer la acele tentative de somn, când obosesc bâţâind câte 40 de minute un bebel cântând renumitul cântecel cu elefantul, în timp ce el pare că analizează fiecare milimetru de cameră. Când în sfârşit reuşeşte să adoarmă şi îl pun cu mare grijă în pătucul lui, mişcându-mă lent şi cu o vigilenţă aparte, ca şi cum aş avea o petardă în braţe, na că începe bebe adormit înainte să ţipe. Dumnezeu ştie ce anume îl face să se trezească din somn ţipând şi cu lacrimi mari de îi inundă feţişoara lui speriată. Şi iar băţâi şi la acest bebe vreo 30 de minute de se trezeşte bebe 2, îţi arată zâmbetul lui de milioane şi întinde o mânuţă rozalie către tine. Mai poţi Marie să mai spui ceva? Oftezi. Oftezi din tot sufletul, singurul lucru care mai simţi că este doar al tău în acel moment. Tragi adânc aer în piept şi pui cei doi copii în mijlocul patului tău, deschizi fereastra să aeriseşti camera şi te uiţi la ceas. Când naiba au trecut 2 ore de când încerci să-i adormi?…

Uite elefantul, doi elefanţi, trei elefanţi…

Momentele când vor să adoarmă, sunt destul de grele pentru spatele meu. Deşi mai primesc ajutorul soţului când este acasă, uneori nu facem faţă la câţi elefanţi numărăm. Nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar am numărat odată o cireadă de 53 de elefanţi, după care am „transferat” bebelul semi adormit în braţe la soţ care a numărat şi el vreo 23 până în momentul când nu ştiu din ce motiv mi-a dat bebelul înapoi. Am numărat iar vreo 9 elefanţi, apoi să dea naiba dacă ştiu ce mai urma. Am avut un lapsus atât de mare, încât m-am oprit şi din bâţâit. În fine. Până la urmă, bebelul a adormit iar noi de uitam unul la altul şi nu ştiam dacă să râdem sau să conştientizăm cât de obosiţi eram.

Da, am soţ

Nu ştiu cum sunt alţi soţi, dar al meu este cel mai cel. I-am spus de la început că vreau DOI copii. El nu şi nu, că vrea unul să îl răsfeţe şi să îi cumpere tot ce vrea el. Când i-am spus că sunt însărcinată, a amuţit. Ce a fost în capul lui nu ştiu. Când a văzut prima ecografie, a spus că seamănă cu un şoricel fără codiţă. Ce simpatic a fost.: P.

Citat de astăzi 16.12.2016 din vorbele soţului: „Ia uiteeee, se pare că nu ai ţipăt nelimitat ca la Vodafone!: P ” Se referea la unul din bebei care plângea de ceva timp şi începuse să dea semne de oboseală şi de somn.

Citatul de astăzi 18.12.2016 al soţului: „Vezi că trebuie să reîncarci cartelă!” Eu fiind la toaletă, nu reuşeam să mă gândesc la ce cartelă se referea, pentru că toate cele sunt la abonament pe numele meu sau al mamei. Îmi întreb soţul la ce se cartelă se referă şi el răspunde senin: „Cum care cartelă? Cartelă cu ţipete ale copiilor.: P ” Simpatic răspuns, care mi-a înseninat dimineaţa.

Am 30 de ani… chiar am 30 de ani?!

Dacă mă uit în buletin, îmi spune că am 30 de ani. Cred cu convingere că este o eroare de tipărire. Asta este senzaţia care mi-o dă. Acum un an, doi, mă gândeam oarecum cu groază la suma de 30 de ani, îmi părea un fel de petardă cu efect de bombă atomică. Eram divorţată la doar 24 de ani, mai aveam 2 relaţii eşuate la activ, fără un serviciu stabil, fără un soţ sau copii la orizont. Greutăţile îşi spuneau cuvântul mai mult psihic. Am avut o perioadă când am umblat la notari, primărie, tribunal, administraţia de finanţe şi alte instituţii şi daravele de rezolvat, de mă simţeam de 100 de ani pe puţin.
De când a apărut soţul în viaţa mea, parcă au apărut şi rezolvarea lucrurilor sau situaţiilor neprevăzute, dar în ritmul soţului. A se înţelege ca melcul: (. Dar se rezolva. Mereu are o vorbă bună, voce calmă şi efect de diazepam instant. Un măi-măi pe frunte face minuni şi aduce zâmbete timide pe faţa mea.
Acum am 2 copii care vor să mă vadă mereu activă, să le arăt constant ceva nou. Dacă aţi văzut până acum spectacole de tipul „one man shou”, staţi să vedeţi ce poate să inventeze o mamă pentru a putea să îşi distreze sau să calmeze puiuţii. Îmi prind părul cu o şosetă şi încep să performez. Da, o şosetă, aţi citit bine: D Deja stăpânim la perfecţie cântatul cu legănatul şi bâţâitul copilului în acelaşi timp. Inventarea de cântecele din sunete de animăluţe este un deliciu. Fiecare bebe reacţionează diferit la alte sunete. Printre cele mai chiţăite, a se înţelege iubite sunt: piu-piu, chiţ-chiţ, miau-miau, iha-iha. Un exemplu de cântecel ar putea fi următorul:

CHIŢ-CHIŢ, PIU-PIU, IHA-IHA, GA
MU-MU, GA-GA, HAM-HAM, CRA,
MIAU-MIAU, HAM-HAM, CRA-GA-GA…

La ordinea zilei mai este şi dansul inventat pe loc. Cu atâta cântat, dansat, exerciţii şi alte idei creţe venite pe moment, cum naiba să mă simt de 30 de ani? Zău că uneori am impresia că am vreo 20 şi sunt cât se poate de imatură pentru a avea grijă de încă două sufleţele micuţe. Deci vârsta din buletin este eronată. Cu siguranţă, la fel cum este şi concepţia de părinte perfect. Nu ne naştem învăţaţi, bebeii nu vin cu manual de folosinţă, iar cu siguranţă un bebe nu seamănă cu altul. Deci a greşii este una din soluţiile pentru ca pe viitor să faci ceva bine. Noroc că bebele nu are memorie atât de mare ca să reţină el că tu ai greşit când i-ai pus prima oară pampersul invers sau i-ai dat biberonul de două ori în jumătate de oră. El nu refuză cu siguranţă, dar mai mult ca sigur va vomita ce este în plus.
Nu ştiu cât de bine am putut să cuprind în cele scrie ceea ce înseamnă să fi părinte de gemeni şi să nu ai cine să te ajute. Sunt doar eu şi soţul. Doi oameni care încercăm să facem ce putem pentru a creşte frumos şi sănătos doi copii ce au venit când ni i-am dorit.

Semnat: o mami, soţie şi poate scriitoare de poveşti: P
P.S. şi soţul poartă 2 şosete diferite, mi-a arătat ieri. A spus că aşa le-a găsit pe scaunul cu rufe uscate: P